Interdependenţa asimetrică, putere și crize în sistemele integrate

Preşedintele Comisiei Europene - Jean-Claude Juncker se adresează liderului UKIP Nigel Farage în cadrul sesiunii plenare a Parlamentul European privind rezultatele și consecințele referendumului din Marea Britanie.

Această serie de postări va discuta acele condiţii sub incidenţa cărora interdependenţa asimetrică poate produce crize care cauzează clivaje între statele membre şi care, în cazul unei fracturi fundamentale în relaţiile asimetrice ar putea conduce, în cel mai pesimist scenariu, la contestarea şi dezintegrarea Uniunii Europene.

Abordăm această chestiune în trei paşi: (1) identificarea modului în care interdependenţa asimetrică poate genera conflicte şi fracturi în interiorul UE şi ce consecinţe pot avea acestea asupra întregii existenţe a Uniunii Europene (a se vedea mai jos), (2) formularea unei alternative paradigmatice la teoriile existente de relaţii internaţionale şi integrare europeană şi (3) identificarea celui mai eficient instrument pentru gestionarea discontinuităţilor în contextul interdependenţei asimetrice.  

Pentru a aduce mai multă lumină asupra dinamicilor structurii UE, considerăm eficient să utilizăm o abordare ştiinţifică sintetică, combinând viziunea raţionalistă a liberalismului instituţional cu cea constructivistă, cu scopul de a obţine astfel o înţelegere conceptuală mai consistentă şi mai complexă a relaţiilor dintre statele aliate. 

Constructivismul nu este o perspectivă teoretică rivală raţionalismului şi aceste două poziţii teoretice nu stau în opoziţie una faţă de cealaltă în mod absolut, ci mai degrabă este o perspectivă complementară, constructivismul având o contribuţie semnificativă în demonstrarea puterii ideilor şi a normelor în conturarea politicilor globale. 

În acest demers, este logic să ne axăm asupra unei singure forme de constructivism, şi anume, asupra constructivismului sistemic. Proiectul formulat de Alexander Wendt furnizează singurul exemplu real al acestei forme de constructivism şi această variantă moderată a constructivismului („Teoria Socială a Politicii Internaţionale”) este cea mai utilă în elaborarea ipotezei formulate aici. 

Conflictul dintre abordările sistemice şi cele reducţioniste în explicarea politicii internaţionale a reprezentat o puternică linie de demarcaţie în teoria internaţională. Dacă liberalismul instituţional este considerat o teorie sistemică în sensul terminologiei realiste, constructivismul lui Wendt, deşi sistemic conform aceleiaşi terminologii, combină totuşi cele două tipuri de abordări, considerând imposibilă şi eronată diferenţierea acestora şi construieşte o viziune sintetică între ceea ce acesta denumeşte microstructura şi macrostructura sistemului internaţional.  

 

Identificarea modului în care interdependenţa asimetrică poate genera conflicte şi fracturi în interiorul UE şi ce consecinţe pot avea acestea asupra întregii existenţe a Uniunii Europene.

Începând cu anii ‘70-‘80, liberalismul relaţiilor internaţionale intră într-o nouă etapă cunoscută sub numele de neoliberalism instituţional. Teoria neoliberală recunoaşte condiţia anarhică a sistemului internaţional unde operează interesele egoiste ale actorilor statali.

Acceptând structurile generale ale neo-realismului şi utilizând teoria alegerii raţionale şi teoria jocurilor pentru a anticipa comportamentul statelor, instituționaliștii liberali caută să demonstreze că intensificarea cooperării între state poate fi posibilă chiar şi în absenţa unui jucător hegemonic care să impună respectarea acordurilor. Pentru aceştia, anarhia este diminuată de regimuri şi de cooperare instituţională care aduce cu sine niveluri mai înalte de regularitate şi predictibilitate în relaţiile internaţionale.[1]

O teză puternică a liberal-instituţionalismului este legată de argumentul conform căruia instituţiile pot contribui la crearea unui sistem internaţional mai paşnic, diminuând războiul ca soluţie, deoarece acesta devine pur şi simplu nerentabil.[2] 

O mare parte a studiilor instituţionaliste confirmă  persistenta aserţiune conform căreia calea spre pace şi prosperitate este de a avea state independente care să îşi pună resursele la comun şi care să renunţe la o mare parte din suveranitatea şi autonomia lor asupra unor domenii politice importante în scopul de a crea comunităţi integrate şi cooperare  instituţionalizată între state care să promoveze creşterea economică şi să răspundă problemelor regionale. În ceea ce priveşte alianţele, NATO şi UE sunt cele mai bune exemple în favoarea acestui argument.

Un alt argument este că  guvernele s-au dovedit a fi  din ce în ce mai incapabile să gestioneze singure  integrarea şi interdependenţa globală tot mai intensificate, deoarece acestea prezintă dimensiuni internaţionale importante. Acest lucru nu înseamnă erodarea guvernelor naţionale, ci transformarea lor, incluzând transferul unei părţi din suveranitatea tradiţională către instituţii supranaţionale.[3]

Mai mult, după cum arată Comisia Europeană în comunicarea privind Strategia Europa 2020, "nici unul din statele noastre membre nu este suficient de mare pentru a ține pasul cu economiile emergente sau pentru a întreprinde singur acest proces de transformare.[4]  

Cercetările instituţionaliste ale ultimelor decenii conectează aceste argumente la nevoia de a gestiona fenomenul interdependenţei internaţionale, iar aceasta reprezintă misiunea actuală a neoliberalilor.  

În domeniul relaţiilor internaţionale “interdependenţa” are două conotaţii. În cazul unui grup de ţări în care condiţiile dintr-o ţară au efecte de contagiune costisitoare asupra celor dintr-o altă ţară se referă în general la senzitivitate, iar în cazul unui grup de ţări  pentru care întreruperea relaţiilor sau renunţarea la relaţiile dintre ele ar fi prea costisitoare, se referă la vulnerabilitate. Aşadar, dacă prima semnificaţie implică, în principal, efecte de contagiune (efectele schimbărilor dintr-un stat asupra altor state), cea de-a doua implică nevoia de menţinere a relaţiilor la care ar fi prea costisitor să se renunţe (costurile de oportunitate ale întreruperii unei relaţii).[5]   

Distincţia dintre "interdependenţa senzitivă“ şi "interdependenţa vulnerabilă“ este atribuită în mod obişnuit autorilor Robert O. Keohane şi Joseph S. Nye. Împrumutând ipoteze ale neorealismului, instituţionalismul neoliberal rejectează înclinaţia normativă din conceptualizările tradiţionale ale interdependenţei, cât şi definirea acesteia doar din perspectiva situaţiilor de dependenţă reciprocă “egal echilibrată.” Aceştia susţin că “în unele cazuri, o relaţie de interdependenţă poate avea consecinţe atât de negative încât ambele părţi ar fi pe deplin fericite să încheie complet orice contact cu cealaltă parte, renunţând la orice beneficii le-ar putea aduce un asemenea contact.”[6] 

Autorii oferă răspândirea capriciului “alergării în pielea goală” de la societatea americană la cea europeană din 1974 sau dezvoltarea mişcărilor studențești radicale de la sfârşitul anilor ´60, - ca exemple de interdependenţă senzitivă, iar relaţiile din domeniul petrolului, mai precis relaţiile dintre ţările industriale avansate care se bazează foarte mult pe importurile de petrol (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol) - ca exemplu pentru vulnerabilitate. Interdependenţa senzitivă poate fi socială sau politică ⁄ militară precum şi economică iar vulnerabilitatea, de asemenea, se aplică atât relaţiilor socio-politice precum şi celor politico-economice.   

Astfel, senzitivitatea presupune grade de reacţie într-un cadru politic, i.e., cât de repede transformările dintr-o ţară aduc transformări costisitoare într-o alta şi cât de mari sunt efectele costisitoare? iar vulnerabilitatea are la bază disponibilitatea relativă şi costurile alternativelor pe care le-ar putea adopta diferiți actori.[7] 

Liberalismul instituţional recunoaşte puterea de stat în lumina interdependenţei asimetrice iar statele sunt recunoscute în continuare ca actori principali în politica globală. De asemenea, este recunoscut şi caracterul anarhic al sistemului internaţional unde statele trebuie săşi urmărească interesele proprii, altfel spus “anarhia rămâne o constantă.”[8]

Totuşi, se consideră că interdependenţa atotcuprinzătoare alterează natura şi eficienţa puterii statale, producând noi relaţii de putere între state iar anarhia nu mai reprezintă unicul factor care determină natura şi măsura relaţiilor de cooperare între state. 

Aserţiunea instituționaliștilor neoliberali este că, în circumstanţele unei lumi a interdependenţelor complexe, asimetriile pot fi o sursă de putere (înțelegem puterea în domeniul relaţiilor internaţionale ca abilitatea de a-i determina pe ceilalţi să facă lucruri pe care nu le-ar face în mod obişnuit sau să se comporte în moduri pe care ar prefera să le evite) şi că "a fi mai puţin dependent poate reprezenta o sursă de putere. Dacă două părţi sunt interdependente, dar una este mai puţin dependentă decât cealaltă, partea mai puţin dependentă are o sursă de putere atâta timp cât ambele consideră drept foarte importantă relaţia interdependentă.”[9] Totodată, este importantă conștientizarea faptului că “luptele pentru putere continuă, chiar şi într-o lume a interdependenţei.”[10] 

Drept urmare, dacă relaţia interdependenţă-conflict ar fi adăugată, schema care demonstrează natura interdependenţei formulată de J. Nye (2007) ar arăta astfel:

 

Completare la Schema naturii interdependenţei, (Nye S. Joseph, 2007)

 

Deşi neoliberalismul instituţional îşi păstrează convingerea că interdependenţa internaţională intensificată face cooperarea posibilă, rejectează interpretarea cooperării ca absenţă a conflictului şi vice-versa – susţinând, deci, că efectele interdependenţei nu sunt eminamente benigne.[11]

În schimb, neoliberalismul instituţional recunoaşte existenţa unei anumite probabilităţi de conflict – fiind mult mai conştient de efectele costisitoare ale interdependenţei decât alte variante ale liberalismului şi recunoaşte, de asemenea, şi faptul că teoriile centru-periferie, marxiste, sau neo-realiste au fost corecte când au indicat că interdependenţa poate să şi producă, dar să şi împiedice, conflictul. 

Dovezi empirice relevante pentru susţinerea propoziţiei formulate mai sus, anume aceea că asimetriile în relaţii sunt cele care pot conduce spre dispute -  sunt aduse de studii precum cel al Katherinei Barbieri. În studiul din 1996, Barbieri a utilizat grupuri de relaţii diadice pentru perioada dinaintea celui De-al Doilea Război Mondial (1870-1938), măsurând conflictele în două moduri: (1) analizând un număr de 270 de dispute militare interstatale şi (2) 14 războaie. Variabilele analizate au inclus: contiguitate geografică, tipul de regim (democraţie), capacităţi militare relative şi angajamentele partenerilor diadici asumate în urma alianţelor. Rezultatele acestui studiu concluzionează: “conexiunile extinse cultivă atât pacea cât şi conflictul” iar “speranţa cea mai mare pentru pace pare să provină din relaţiile simetrice” şi că nu interdependenţa propriu-zis are efecte conflictuale, ci anumite sub-forme ale acesteia, şi anume, asimetria. Barbieri susţine că “în mod clar, trebuie să existe unii factori care influenţează tendinţa  în virtutea căreia unele forme de interdependenţă să inhibe conflictul, în timp ce altele provoacă conflictul. Aceasta înseamnă că nu interdependenţa în sine determină impactul asupra relaţiilor interstatale, ci unele caracteristici ale tipului de interdependenţă prezentă în cadrul relaţiei.”[12] 

Deşi acest studiu se concentrează exclusiv asupra perioadei dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, autoarea studiului aduce dovezi că relaţiile relevante aici pot fi observate şi în perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial şi într-o perioadă mai extinsă.

Lois Sayrs (1989) sprijină rezultatele studiului Barbieri, demonstrând că, în vreme ce relaţiile simetrice pot crea stimulente pentru reducerea conflictelor, relaţiile asimetrice pot duce la intensificarea tensiunilor şi, în consecinţă, a conflictelor[13]

După cum am menţionat anterior, Keohane atrage atenţia asupra erorii de a înţelege cooperarea ca absenţa conflictului şi conflictul ca absenţă a cooperării.  Astfel, cooperarea nu trebuie văzută ca absenţa conflictului ci mai degrabă ca o reacţie la conflict sau la un potenţial conflict.[14]

Unii autori, cum e cazul autorilor clasici în teoria socială a conflictului ca Georg Simmel sau Lewis A. Coser, sunt mai sceptici privind această aserţiune. Acesta din urmă, teoretizând asupra cauzelor conflictelor în general, susţine că “un conflict este mai pasional şi mai radical când izbucnește din relaţii apropiate. Coexistenţa uniunii şi a opoziţiei creează asprimea deosebită a conflictului.”[15]   

Dacă ne concentrăm exclusiv asupra aspectului uniune-opoziţie, sau în alţi termeni, cooperareconflict, atunci este important să clarificăm faptul că, nu între relaţiile armonioase este nevoie de cooperare, ci între cele supuse perspectivei conflictului. Cooperarea este ilogică în absenţa intereselor concurente sau, în cuvintele lui Joseph Nye: “cooperarea are loc doar în situaţii în care actorii îşi percep politicile dintre ei ca fiind conflictuale sau potenţial conflictuale, nu acolo unde există armonie.”

În sprijinul propoziţiei formulate de Keohane, William Zartman şi Saadia Touval arată că “în vreme ce există conflict fără cooperare, se pare că nu există cooperare fără conflict. Cooperarea este dependentă de depăşirea conflictului. Fireşte, încercările de cooperare pot crea conflicte (spre a fi depăşite), din moment ce încercarea părţilor de a lucra împreună scot la iveală interese diferite care trebuie adaptate pentru a se potrivi – costurile cooperării (...) Naţiunile care cooperează percep în general atât interesele comune cât şi pe cele conflictuale.”[16]

"Dependenţa de depăşire a conflictului“ sau, în termeni mai neutri, “reacţia la conflict” a reprezentat una dintre nevoile de dezvoltare a colaborării internaţionale (cel mai adesea puternic instituţionalizată, în forme diverse precum Uniunea Europeană, Organizația Mondială a Comerțului, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Consiliul de Securitate al ONU etc.) în vederea instituirii de corpuri internaţionale în care statele mici şi cele mari să deţină pondere egală în procesul de luare a deciziilor.  

Cooperarea multilaterală este văzută ca producând şi beneficii dar şi costuri, atât pentru statele mici cât şi pentru statele mari.  După cum observă Charles Doran, “pentru statul mic, multilateralismul este dezirabil pentru că creează un rol în politica externă pentru acel stat. Pe de altă parte, pentru statul mic multilateralismul este o povară pentru că atrage asupra statului mic responsabilități, cum ar fi menţinerea păcii, pe care multe dintre statele mici ar prefera să le evite. La fel, pentru statul mare, multilateralismul poate fi privit ca dezirabil pentru că deschide calea spre acord politic. Dar multilateralismul este, de asemenea, o problemă pentru statul mare din cauza dificultăţii de “a lua pe toata lumea la bord” în sprijinul unei anumite politici.”[17]  

Chiar şi atunci când statele au multe interese în comun, lipsa unei autorităţi centrale face ca statele să se teamă că ceilalţi nu vor respecta acordurile (problema „pasagerului clandestin”) sau, deseori le lipsește informaţia suficientă pentru a ştii că au interese comune cu alte state, percepând astfel cooperarea ca fiind prea costisitoare. După neo-liberali, instituţiile internaţionale sau regimurile internaţionale trebuie construite tocmai pentru a depăşi obstacolele în calea cooperării. Statele construiesc regimuri internaţionale pentru a creşte costurile încălcării acordurilor, a scădea costul tranzacţiilor şi pentru  a intensifica fluxul de informaţii facilitând astfel cooperarea[18]. Alexander Wendt atrage atenţia că neoliberalii se referă în mod frecvent la putere şi la interes, uneori chiar şi la instituţii ca la factori materiali, omiţând totuşi un factor important, şi anume ideile.[19] AICI puteți găsi o analiză a rolului ideilor în constituirea acestor rezultate aparent materiale.   

După cum am arătat mai sus, diversele forme de cooperare multilaterală reprezintă simultan o reacţie la conflict,  dar şi o permanentă expunere la perspectiva conflictului.      

Un exemplu în acest sens poate fi cel care reiese din cazul modelului Uniunii Europene – creată ca “reacţie la conflict”, mai precis, ca reacţie la relaţiile europene tradiţionale profund antagonice. Cu toate acestea, chiar şi prin stabilirea regulilor jocului - ca în cazul Uniunii Europene care este bazată, teoretic, pe unanimitate în procesele de luare a deciziilor – în realitate, aceste procese înregistrează adesea discontinuități severe.

Uniunea Europeană a fost oferită deseori ca exemplu de cooperare multilaterală eficientă, iar în 2012 această recunoaştere a culminat cu acordarea Premiului Nobel pentru Pace pentru UE care “pentru mai mult de şase decenii a contribuit la avansarea păcii şi reconcilierii, democraţiei şi drepturilor omului în Europa.”[20] 

Cu certitudine, din punct de vedere istoric, trăim astăzi vremuri foarte paşnice, iar Uniunea Europeană este în continuare o forţă în politicile internaţionale, deşi unele voci deseori profeţesc declinul european, și mai cu seamă după Brexit. Lecţiile învăţate din războaiele devastatoare ale Europei secolului al XX-lea i-au făcut pe europeni să devină adverşi conflictului, iar cooperarea, după Armageddonul celor două războaie mondiale, apare ca singura soluţie, de vreme ce războiul s-a dovedit a fi, în mod cert, nerentabil. 

Cu toate acestea, pe măsură ce interdependenţa se intensifică, proiectul european este supus unui test sever ca urmare a distribuţiei asimetrice a puterii. Distribuţia asimetrică a puterii împiedică un jucător să-şi urmărească interesele şi, astfel, asimetria în termeni de putere va acţiona ca un factor de fricțiune sistemică. Totuşi, acesta nu este un fenomen neanticipabil pentru că simetria totală (echilibrul total) în cadrul unui sistem integrat este relativ rară – deci, gestionarea asimetriilor interdependenţei poate reprezenta cel mai important instrument pentru a produce echilibrul necesar.   

Gestionarea interdependenţei asimetrice este nucleul politicii interdependenţei şi, de asemenea, un demers foarte complex datorită faptului că (1)  asimetriile se manifestă în multiple sectoare  – Comisia Europeană, în comunicarea privind Strategia Europa 2020 (2010) recunoaşte în mod clar diverse sectoare de interdependenţă precum: interdependenţa între statele membre, interdependenţa între niveluri de guvernare, interdependenţa între diferite politici, interdependenţa între politici şi instrumente, şi interdependenţa la nivel global[21] - şi (2) datorită faptului că asimetriile se manifestă inter-sectorial – după cum rezultă, spre exemplu, din implicaţiile cazului de revizuire a Tratatului de la Lisabona.

Propunerea lansată în octombrie 2010, la Deauville, de către doi dintre cei mai puternici lideri europeni (cancelarul german Angela Merkel şi președintele francez Nicolas Sarkozy) privind revizuirea Tratatului de la Lisabona, s-a concretizat prin stabilirea “Mecanismului European de Stabilitate” care succedează din 2013, temporara “Facilitate Europeană pentru Stabilitate Financiară.”

"Merkozy" - aşa cum a fost denumită propunerea franco-germană de către presa internaţională | Deauville, 18 octombrie 2010.

 

Efectele negative generate de criza datoriilor suverane europene la nivelul unor state membre ale UE a indicat necesitatea stabilirii unui mecanism de management al crizelor în sectorul financiar. Prin revizuirea Tratatului de la Lisabona, constând în implementarea unei noi instituţii europene dotată cu noi instrumente, se aşteapta creşterea eficienţei intervenţiilor în situaţii de criză.

Planul franco-german a creat însă tensiuni majore cu un impact advers pe termen asupra relațiilor dintre statele membre. Într-un interviu pentru Die Welt, comisarul european pentru Justiţie Viviane Reding a semnalat asimetria existentă în procesul de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene, interpretând gestul celor două mari state ca fiind ofensator la adresa celorlalte state membre: “Deciziile europene nu se iau în Deauville şi, de asemenea, nu doar de către două state membre. Acestea se iau în Bruxelles, Luxembourg şi Strasbourg de către 27 de state membre, în baza unei propuneri solide care serveşte intereselor tuturor celor 500 de milioane de cetăţeni.”[22] 

La summit-ul european din Bruxelles din 28 octombrie, 2010, Ministrul Afacerilor Externe al Luxemburgului, Jean Asselborn, a recunoscut că “planul a lăsat un gust amar pentru celelalte state ale UE, care simt că li se dictează ce să facă.”[23] 

Viviane Reding, vice-președinte al Comisiei Europene și comisar UE își exprimă dezaprobarea față de modul în care au fost luate deciziile privind Pactul de Stabilitate.

 

Aşadar, după cum am arătat, manifestări ale puterii există şi într-o lume a interdependenţei,  iar formele sale variază. Tripolaritatea / bipolaritatea la nivelul structurii europene a fost una dintre formele sale. Până de curând, UE 3 reprezenta structura de autoritate care deţinea monopolul asupra  procesului de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene. Problema reglementării asimetriei la nivelul structurii europene devine, în esenţă, una de schimbare sistemică realizabilă prin intermediul construcţiei instituţionale în domeniul mecanismelor de gestionare a crizelor interne.

Totodată, complexitatea interdependenţei într-un sistem integrat şi manifestările sale inter-sectoriale determină ca misiunea uni-sectorială a unei construcții instituționale precum Mecanismul european de stabilitate (MES), limitată la un singur domeniu, să aibă o eficienţă la fel de limitată. Din această raţiune, un asemenea mecanism permanent de management al crizelor în cadrul Uniunii Europene, ar trebui să fie unul inter-sectorial şi inter-instituţional, la toate nivelurile.

Poate exista o conexiune între decizia "Merkozy" și recentul Brexit?
Urmăriți postările Interdependențe.eu și aflați mai multe despre acest subiect. Discutați și publicați-vă cele mai interesante materiale!

 

...............................................................................................................................................................................................................

 * Material publicat în limba elngeză în Revista ROMANIAN REVIEW OF INTERNATIONAL STUDIES, V, 2, 2013.

[1] Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus-Smit şi Jacqui True, Theories of International Relations,  New York: Palgrave Macmillan,  2005, p. 65.

[2] Keohane O. Robert; Lisa L. Martin , „The Promise of  Institutionalist Theory”, în  International Security, No. 1, Vol. 20, , Summer, 1995,  pp. 39-51.

[3] Vasile Pușcaș, Managing Global Interdependencies, Cluj-Napoca: Eikon,  2010, p.30.

[4] Commission Working Document. Consultation on the Future EU 2020 Strategy, http://ec.europa.eu/eu2020/pdf/eu2020.pdf, 25.10. 2013.

[5] Robert Keohane, Joseph S. Nye, Putere şi Interdependenţă, Iaşi:Polirom, 2009, p. 56

[6] Robert O. Keohane and Joseph S. Nye, Jr, “International Interdependence and Integration,” în Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi (ed.) , International Relations Theory. Realism, Pluralism, Globalism, New York: Macmillan Publishing Company, 1990 , p.365. 

[7] Robert Keohane, Joseph S. Nye, op.cit., pp.10 -11.

[8] R. Axelrod, Keohane, R. O., “Achieving Cooperation under Anarchy: Strategies and Institutions”, în D. Baldwin (ed.), Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary Debate, New York: Columbia University Press, 1993, pp. 85-116.

[9] Joseph S. Nye, Jr., Understanding International Conflicts. An Introduction to Theory and History, New York: Harvard University, Pearson Longman, sixth Edition, 2007, p. 210.

[10] Joseph S. Nye, Jr., op.cit., pp. 210-215.   

[11] Robert Keohane, “International Liberalism Reconsidered” în John Dunn (ed.), The Economic Limits to Modern Politics, Murphy Institute Studies in Political Economy, Cambridge: Cambridge University Press, 1992,  p. 188.

[12] Katherine Barbieri, “Economic Interdependence: A Path to Peace or a Source of Interstate Conflict?” în Journal of Peace Research, No. 1, Vol. 33, 1996, pp. 29-49.

[13] Lois Sayrs , "Trade and Conflict Revisited: Do Politics Matter?" în International Interaction, No.2, Vol. 15, 1989,  pp. 155-175.

[14] Robert O. Keohane,  After Hegemony: Cooperation and Discord in the World Political Economy, New Jersey: Princeton University Press, 1984, pp. 53-54.

[15] Lewis Coser, The Functions of Social Conflict, New York: Free Press, 1956, p. 71. 

[16] William Zartman and Saadia Touval, “Introduction: return to the theories of cooperation” în I. William Zartman, Saadia Touval (ed.), ”International Cooperation: The Extents and Limits of Multilateralism, New York: Cambridge University Press, 2010, p. 4.

[17] Charles Doran, „The two sides of multilateral cooperation”, în William Zartman,  Saadia Touval  (ed.), International Cooperation: The Extents and Limits of Multilateralism, New York: Cambridge University Press, 2010, p. 40-41. 

[18] Robert O. Keohane, op.cit., pp. 57, 85–109.

[19] Alexander Wendt, "Teoria Socială a Politicii Internaţionale,” Iaşi: Polirom, 2011, p. 114.

[20] The Official Website of the Nobel Prize, The Nobel Peace Prize 2012,    http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/2012/

[21] Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei,doc.cit.,p.2.

[22] Stefanie Bolzen, EU wirft Deutschland Verantwortungslosigkeit vor,26.10.10

http://www.welt.de/wirtschaft/article10545671/EU-wirft-Deutschland-Verantwortungslosigkeit-vor.html

[23] EurActiv, France, Germany face EU revolt over Treaty change, 2010, http://www.euractiv.com/section/future-eu/news/france-germany-face-eu-revolt-over-treaty-change/

 

About the author

comments powered by Disqus

WRITERLY MEDITATIONS

The Power of Nonconformity.