Pozițiile de negociere "hard" din cadrul Convenţiei Europene (2001): UE 3 vs. UE 27

Fostul președinte francez și președinte al Convenției Europene, Valéry Giscard d'Estaing (Sursa: Serviciul audiovizual al UE).

 

Francois Hollande a declarat în toamna anului 2016 că votul Marii Britanii în favoarea părăsirii Uniunii Europene a generat o criză existenţială fără precedent.
Totuși, nu consider că este corect să afirmăm că votul Marii Britanii a generat această situație. Actuala criză existențială nu a apărut spontan ci este un rezultat influențat de numeroși factori, pe diverse coordonate.
Opinia mea personală este că unul dintre principalii factori care au dus la Brexit a fost incapacitatea leadership-ului european de a depăși modelul revolut al “echilibrului de putere” tipic european, al jocului de negociere tradiţional european, al modelului interguvernamental și eșecul de a crea resurse pentru mobilizarea acţiunii colective în directia consolidării formaţiunii culturale cunoscută sub denumirea de Uniunea Europeană. 

Problemele instituţionale au reprezentat, în mod tradiţional, motivele fundamentale de ruptură între statele membre mari şi cele medii şi mici, la nivelul Uniunii Europene, mai precis: problema sistemului de votare / preşedinţiei în Consiliu şi problema mărimii, compoziţiei şi legitimităţii Comisiei. 

În contextul activității Convenţiei Europene privind viitorul Europeide la început, Franţa şi Germania au fost aliaţi cu privire la reformarea metodelor de luare a deciziilor: metoda comunitară a fost îmbrăţişată în mod clar de către Franţa iar guvernul Germaniei, prin intervenţiile Ministrului Afacerilor Externe Joschka Fischer, s-a declarat, de asemenea, în favoarea extinderii metodei comunitare.   

Sub acest aspect, guvernul britanic, prin vocea prim ministrului Tony Blair, şi-a exprimat viziunea cu privire la reforma procedurilor de luare a deciziilor în modul tradiţional ezitant cu care ne obişnuise, atrăgând atenţia asupra pericolului apariției unui superstat european şi evidenţiind limitele intenției Marii Britanii de a coopera. 

 

Fostul prim-ministru britanic Tony Blair.

În schimb, a recomandat utilizarea procedurilor de recenzare ştiințifică, a unei Capacităţi Europene de Apărare şi a unei Agenții de Dezvoltare responsabilă pentru - / şi condusă de către - statele membre pentru o Uniune mai puternică, mai eficientă şi mai democratică.  

Guvernul britanic, care avertiza împotriva pericolului unui superstat european şi îşi accentua, o dată în plus, viziunea cu privire la natura UE "ca un club de state” şi ca o cooperare a naţiunilor suverane, a susţinut de la bun început poziţia exprimată de Franţa privind reforma preşedinţiei Consiliului European, prin crearea unui post de preşedinte permanent al Consiliului European, cu puteri extinse. 

Atât Franţa cât şi Marea Britanie au criticat sistemul de preşedinţie prin rotaţie: Jacques Chirac, în discursul său din martie 2002, denunțând caracterul neviabil al   sistemului prin rotaţie într-o Uniune extinsă iar Tony Blair, în aceeaşi notă, argumentând că „preşedinţia prin rotaţie, din şase în şase luni, a fost concepută pentru o Piaţă Comună formată din şase membri: nu mai este eficientă şi nici reprezentativă pentru o Uniune de 25 sau mai mulţi. Cum ar putea un Consiliu cu o conducere în permanentă schimbare să fie un bun partener pentru Comisie sau Parlament? Cum poate Europa să fie luată în serios în cadrul summit-urilor internaţionale dacă preşedintele Consiliului este aici astăzi, şi plecat mâine? Vechiul sistem şi-a atins limitele.”[1]

Dacă interesele Franţei au fost reprezentate, după cum am indicat, prin numirea lui Valéry Giscard d’Estaing în funcţia de preşedinte al Convenţiei, ca urmare a sprijinului obţinut din partea autorităţilor franceze, atunci şi guvernul britanic a considerat necesar să ia în serios Convenţia privind Viitorul Uniunii Europei, numindu-l pe Peter Hain, pe atunci Ministru pentru Europa, ca reprezentant al Marii Britanii în Convenţie, secondat de o echipă remarcabilă de consultanţi. 

Este ușor de constatat faptul că, în ciuda minorelor sincope dintre poziţiile manifestate de către UE 3, încă de la începutul Convenţiei, ideile acestora privind chestiunile instituţionale au fost convergente.  

Toamna lui 2002, a adus şi nescontata revitalizare a axei franco-germane, atât în activitatea Convenţiei cât şi în afara acesteia, pe fondul aniversării a 40 de ani de la Tratatul Franco-German de la Elysee, din ianuarie 1963, astfel reconfigurându-se definitiv „tripolaritatea” din cadrul Convenţiei Europene.  

Odată ce Germania a acceptat ideea unui preşedinte permanent al Consiliului European - (ca o concesie în faţa Germaniei, Franţa a acceptat şi ea ca preşedintele Comisiei să fie ales de către Parlamentul European şi ambele au acceptat ideea unui Ministru al Afacerilor Externe al UE, aliniindu-se poziţiei Marii Britanii) - , tandemul franco-german, perceput ca fiind invaziv de către celelalte state, a început să înainteze o serie de documente de poziţie comună pe teme importante ale Convenţiei, ignorând pur şi simplu faptul că multe dintre aceste teme fuseseră deja discutate în cadrul Grupurilor de Lucru şi că produseseră inclusiv rapoarte.  

În consecință, nu este de mirare că statele membre medii şi mici ale Uniunii Europene s-au simţit complet neputincioase în faţa acestei tripolarităţi şi puternic ameninţate de această propunere.

Acestea considerau că numirea unui preşedinte permanent al Consiliului European va crea o nouă instituţie, care devenea prea puternică şi prea vizibilă şi care va pune în pericol balanţa instituţională dintre Comisie, Consiliu si Parlament şi, implicit, va prejudicia principiul egalităţii între statele membre.

Aşadar, revitalizarea motorului franco-german a fost urmată de ceea ce unii observatori ai Convenţiei Europene au numit „invazia prim-miniştrilor.” Prof. dr. Peter Glotz, care a reprezentat până la acel moment guvernul German în Convenţia Europeană, a fost înlocuit cu Ministrul Afacerilor Externe al Germaniei Joschka Fischer iar Pierre Moscovici, fostul ministru pentru Afaceri Europene, din guvernul francez condus de Lionel Jospin, a fost înlocuit cu Dominique de Villepin, noul Ministru francez al Afacerilor Externe. 

Aceştia au prezentat în Convenţie patru documente de poziţie comună, dintre care unul a adresat în mod direct problema privind viitorul arhitecturii instituţionale a Uniunii. Modul invaziv de abordare a activităţii Convenţiei şi reconstituirea atavismului „triadei” UE 3, a condus inevitabil la un comportament resentimentar din partea statelor membre medii şi mici.  Acestea au perceput compromisul bilateral franco-german şi, prin acesta, alinierea viziunilor UE 3 pe aceeaşi poziţie, ca o mişcare reprezentativă a statelor mari împotriva intereselor statelor mici.   

Recriminările statelor mici s-au manifestat în mod puternic, în special în legătură cu propunerea franco-germană privind "Contribuţia franco-germană la Convenţia europeană pentru arhitectura instituţională a Uniunii." 

Convenţia a fost concepută în vederea cultivării spiritului dezbaterii, iar metodologia acesteia a fost structurată pe trei faze: faza de ascultare, desfăşurată din martie până în iunie 2002, când accentul principal a căzut pe „ identificarea aşteptărilor şi nevoilor statelor membre, ale guvernelor şi ale parlamentelor lor , precum şi ale societăţii europene;” faza de deliberare, în care Grupurile de Lucru „comparau diferitele opţiuni înaintate şi evaluau implicaţiile şi consecinţele acestora” şi care a ocupat cea de-a doua jumătate a anului 2002, şi faza de propuneri, care reprezenta „sinteza şi elaborarea propunerilor”, în baza rezultatelor generate de Grupurile de Lucru.[2]

Totuși, pe măsură ce activitatea Convenţiei se apropia de problema dosarului instituţional, o malformaţie a spiritului Convenţiei devenea din ce în ce mai vizibilă. Mai multe despre problemele politice generate de aceste jocuri de negociere, veţi putea citi AICI.   

 

 .............................................................................................................................................................................................................

 

[1] Tony Blair, Address given by Tony Blair on the work of the European Convention, 28.11.2002

http://www.cvce.eu/content/publication/2005/4/29/c8e73a30-5b3d-4117-bb0a-3f1263d95ac2/publishable_en.pdf

 

[2] The European Convention, Proceedings,

 http://european-convention.europa.eu/EN/travaux/travaux2352.html?lang=EN

About the author

comments powered by Disqus

WRITERLY MEDITATIONS

The Power of Nonconformity.