Leadership-ul Convenţiei Europene sau primul derapaj de la metoda comunitară

Premierul italian Silvio Berlusconi (dreapta), împreună cu omologul său Guy Verhofstadt, prim ministrul belgian şi gazda summit-ului de la Laeken. 14 decembrie 2001, înainte de deschiderea summit-ului UE de la castelul Laeken, în apropiere de Bruxelles.  

Activitatea Convenției a avut un debut neconvingător, vizibil încă de la momentul rezultatului viciat al summit-ului de la Laeken - referitor la aspectul numirii președintelui Convenției Europene.

După cum am observant în această postare, ineficienţa proceselor conferinţelor interguvernamentale (CIG) a dus la nevoia pentru crearea unui cadru deliberativ, deschis şi transparent pentru următoarea revizuire a tratatelor. Astfel, şefii de stat şi de guverne au decis convocarea "Convenţiei privind viitorul Europei” ca un forum care să pregătească următoarea conferinţă interguvernamentală (CIG), din 2004, iar Convenţia care a scris în anul 2000, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a oferit  un model alternativ credibil pentru problemele constituţionale.

În realitate, însă, Convenţia Europeană nu a fost nicidecum independentă faţă de guvernele care i-au dat naştere iar dezavantajele acestei imposturi se fac remarcate încă din primele momente ale constituirii sale. 

Summit-ul de la Laeken a dezvăluit, de fapt, aspecte nesoluţionate legate de natura fundamentală a dinamicii dintre statele membre în cadrul Uniunii Europene şi a traversat aceleași scenarii de strategii şi interese.  

Factorul încredere, balastul care avea menirea de a coagula întreaga misiune a acestui forum, a fost lezat încă de la început.   

Inspirat de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Consiliul European a decis stabilirea un Prezidiu cu rolul de a "coordona şi oferi Convenţiei o bază de lucru iniţială.”[1] Prezidiul a fost compus din "Preşedintele Convenţiei, doi Vice-Preşedinţi şi nouă membri dintre membrii Convenţiei (reprezentanţii tuturor guvernelor care trebuie să exercite preşedinţia Consiliului pe perioada Convenţiei, doi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, doi reprezentanţi ai Parlamentului European şi doi reprezentanţi ai Comisiei).”[2] 

Numirea preşedintelui Convenţiei a generat dezbateri aprinse în cadrul summit-ului de la Laeken şi a reprezentat un preambul al sincopelor ce vor urma în desfăşurarea activităţii Convenţiei, din cauza incapacităţii soluţionării reale a fricțiunilor dintre statele membre mici şi cele mari ale Uniunii. 

Acest punct de plecare alarmant (cunoscut, conform terminologiei rezolvării conflictelor, drept rădăcina conflictului / cauzele profunde ale conflictului) a fost neglijat iar statelor membre medii şi mici au pornit în acest demers de la ideea că, alegerea lui Valery Giscard d'Estaing ca preşedinte al Convenţiei, le-a fost "vârâtă pe gât” de către "Sfânta Treime” a statelor mari ale Uniunii:

"Diplomaţia UE franceză are o calitate de buldozer care lasă naţiunile mai mici atât ofensate cât şi  admirative. La summit-ul din Laeken, de săptămâna trecută, când gazda belgiană Guy Verhofstadt a deschis o discuţie în legătură cu cine ar trebui să se afle la conducerea Convenţiei constituţionale a UE, Jacques Chirac l-a întrerupt brusc. Franţa, a spus acesta, are omul potrivit: pe dl. Giscard d'Estaing. Ce părere au ceilalţi despre această propunere? Agenda astfel deturnată, ceilalţi au închis ochii şi au acceptat.”[3]  

Deşi iniţial mulţi dintre membri Convenţiei au privit propunerea de stabilire a Convenţiei Europene ca o reală schimbare de metodă şi ca o ascensiune vertiginoasă spre comunitarism, asimetria care înclina în favoarea intereselor UE 3, reflectată în preferinţele instituţionale ale președintelui Valery Giscard d'Estaing, a produs o decongestionare  imediată.   

D'Estaing, fost şef de stat, cu o abordare clar interguvernamentală a Uniunii, a fost privit, în cuvintele lui Jaime Gama, ministrul portughez de Externe, ca o "personalitate a trecutului, nu a viitorului.”[4] 

În decembrie 1974, D'Estaing a propus începerea unor reuniuni regulate ale Consiliului European care, deşi a fost menţionat pentru prima dată în 1986, în Actul Unic European, la acel moment nu reprezenta o instituţie formală a Uniunii Europene. 

Modul în care Jacques Chirac a propus candidatura lui Valéry Giscard d’Estaing nu a lăsat nici o altă opţiune celorlalte state, în special în condiţiile în care Germania, Marea Britanie, Italia şi Franţa au sprijinit această propunere. 

Niciunul dintre statele mici nu au susţinut propunerea lui Chirac, iar acest dezacord a fost aplanat, în modul deja tipic al Uniunii, prin măsuri paliative, pe termen scurt, anume, prin crearea unui triumvirat: numirea celor doi vice-preşedinţi, fostul premier italian Giuliano Amato şi fostul prim ministru belgian Jean-Luc Dehaene, care avea scopul de a apăra interesele statelor membre medii şi mici şi de a constrânge rolul şi influenţa lui d’Estaing.   

Guy Verhofstadt, prim ministrul belgian şi gazda summit-ului de la Laeken, fiind întrebat dacă d’Estaing este persoana potrivită la preşedinţia Convenţiei Europene, a răspuns, sarcastic, că acesta este "bine înconjurat.”[5]

Crearea triumviratului nu reprezenta altceva decât un compromis vid, minimal şi superficial pe care toţi îl acceptă, dar în care nimeni nu crede şi o metodă prin care statele mici se subordonează condiţiilor impuse de UE 3 (Franţa, Germania şi Marea Britanie), păstrându-şi, cel puţin aparent, reputaţia. Neliniştea statelor mici era alimentată şi de faptul că perspectiva franceză se concentra în jurul revizuirii dosarului instituţional într-un mod vizibil părtinitor în favoarea intereselor UE 3. 

Este cunoscut faptul că, după renumitul discurs a lui Joschka Fischer, de la Universitatea Humboldt din Berlin (mai 2000),[6] preşedintele Jacques Chirac şi-a manifestat sprijinul pentru ideea constituţională, în discursul său de la Bundestag (iunie 2000), fără însă a aproba şi perspectiva unei federaţii europene şi împărţirea competenţelor la nivel european şi regional.[7][8] Astfel, era limpede şi faptul că preşedintele Convenţiei, d’Estaing viza o reformă instituţională inspirată din semi-prezidenţialismul francez, Consiliul European urmând să fie nucleul în jurul căruia să graviteze întregul mediu instituţional. Această chestiune cheie înclina balanţa spre beneficiul intereselor statelor membre mari.   

AICI veți putea citi mai multe despre configurarea pozițiilor de negociere din cadrul Convenției: UE 3 vs. UE 27. 

 

................................................................................................................................................................................................................

 

[1] Comisia Europeană, Viitorul Uniunii Europene, Textul declaraţiei adoptate la întâlnirea Consiliului European de la Laeken din 15 decembrie 2001, 2007, http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_7.pdf

[2] Ibidem

[3] Charlemagne, Valéry Giscard d'Estaing, Europe's draftsman, The Economist, 2001 http://www.economist.com/node/916791

[4] Daniela Spinant, How the 15 agreed on Giscard d’Estaing, EuObserver, 2001  http://euobserver.com/news/4595

[5] Daniela Spinant, Giscard: heading the Convention - passionate task, EuObserver, 2001 http://euobserver.com/news/4581

[6] Joschka Fischer, From Confederacy to Federation – Thoughts on the Finality of European Integration,  

Universitatea Humboldt, Berlin, 12 mai, 2000,

http://germanhistorydocs.ghi-dc.org/sub_document.cfm?document_id=3745  

[7] Jacques Chirac, Allocution de M. Jacques Chirac Président de la République, devant le Bundestag, Berlin,

27, iunie, 2000 http://www.jacqueschirac-asso.fr/fr/wp-content/uploads/2010/04/Bundestag-27-juin-2000.pdf

 

About the author

comments powered by Disqus

WRITERLY MEDITATIONS

The Power of Nonconformity.